Şeful statului a dat o puternică lovitură de imagine adversarilor săi politici, prin propunerea renunţării la parlamentul bicameral. Traian Băsescu vine astfel în întâmpinarea unei bune părţi a electoratului, care consideră că Parlamentul este o instituţie neproductivă, ticsită de oameni care nu au ce căuta în viaţa publică (imagine generată şi întreţinută tot de şeful statului, prin stigmatizarea celor 322 de parlamentari care au decis suspendarea sa din funcţie în toamna anului 2007). Preşedintele face însă un joc periculos, pentru că sunt convins că dacă le-ai cere românilor să desfiinţeze nu o cameră, ci ambele camere ale Parlamentului, ar face-o bucuroşi, mai ales dacă semnalul dinspre Palatul Cotroceni este că astfel ar scăpa ţara de o tagmă de politicieni ticăloşi (în realitate, nu numai parlamentarii sunt vinovaţi de alterarea vieţii publice, ci şi aceia care îi hulesc şi care, culmea, din raţiuni electorale nu îşi asumă acum statutul de politician)! Ceea ce face acum preşedintele Traian Băsescu este o delimitare clară de politicieni, iar mesajul său este explicit: ei sunt răi, eu sunt bun, haideţi să îi eliminăm împreună!

Raportul Comisiei prezidenţiale de analiză a regimului politic şi constituţional atrage atenţia asupra avantajelor şi dezavantajelor celor două opţiuni de Parlament. Citeşte argumentele Comisiei!
“În joc este mult mai mult decât o simplă opţiune bicamerală sau unicamerală: miza reflecţiei este modalitatea în care naţiunea este reprezentată la nivel constituţional. Din acest punct de vedere, actuala Constituţie nu a dat decât un răspuns parţial la această întrebare. Bicameralismul românesc a fost, de la debuturile sale, fondat pe viziunea potrivit căreia cele două Camere vor fi alese prin vot direct; ceea ce le va distinge nu va fi modul de recrutare, ci norma de reprezentare. Pe cale de consecinţă, între 1990 şi 2003, Camera superioară nu a fost decât replica celei inferioare, fără ca vreun element instituţional să contribuie la marcarea distincţiei dintre cele două niveluri. Publicitate
Modificarea din 2003 a încercat, cu timiditate, să introducă un punct legat de diferenţierea funcţională, dar alternanţa dintre postura de Cameră de decizie şi Cameră de reflecţie este una care nu elimină principiul de bază al bicameralismului egalitar.
Se poate argumenta că una dintre raţiunile scăderii de prestigiu a instituţiei parlamentare este şi absenţa clarificării unuia dintre punctele capitale ale oricărui proces de construcţie constituţională: existenţa uneia sau a mai multor Camere nu poate fi separată de formularea unui argument coerent care să trimită la mai multe paliere de reflecţie:
- articularea unui profil al Camerei superioare din unghiul de vedere al recrutării;
- opţiunea, lipsită de ambiguitate, în favoarea unei relaţii egalitare sau dimpotrivă asimetrice între cele două Camere;
- evaluarea riscurilor şi costurilor pe care le presupune abolirea Camerei superioare;
- identificarea relaţiei, potenţiale, dintre organizarea statului şi modalitatea în care naţiunea este reprezentată;
- în cazul opţiunii bicamerale, decuparea unor domenii de interes pe care Senatul să şi le asume, în vederea marcării poziţiei sale simbolice.
Reprezentarea nu poate fi separată, artificial, de domeniul prerogativelor efective încredintaţe Camerelor.
 
Unicameralism sau bicameralism
 
Prima ipoteză este aceea în care actuala organizare constituţională este menţinută. În această situaţie, bicameralismul autohton se va menţine, în esenţă, ca unul egalitar, cu competenţe similare atribuite celor două Camere. Distincţia dintre Camere de dezbatere şi de decizie nu afectează realitatea constituţională, anume că toate iniţiativele şi proiectele de lege sunt examinate în cele două Camere, alternativ.
 
Soluţia unicamerală
 
Prima dintre soluţiile care se pot imagina, din perspectivă constituţională, este amenajarea unui sistem unicameral. Din acest punct de vedere, fundamentală este evaluarea tipului de argumente care pot fi evocate în vederea susţinerii sau respingerii acestei formule instituţionale. Unicameralismul poate fi justificat prin invocarea unor argumente decurgând din câteva observaţii elementare de natură constituţională şi politică:
- soluţia unicamerală este adaptată structurii unui stat unitar, care nu cunoaşte ramificaţia federală;
- din unghiul de vedere al costurilor, ea permite reducerea numărului de parlamentari;
- organizarea unicamerală poate da naştere unui proces mult mai rapid de adoptare a legilor, prin eliminarea redundanţelor procedurale;
- unicameralismul este adecvat ideei de unitate a naţiunii. O singură naţiune conduce la ideea instituirii unei singure Camere parlamentare;
- în contextul creat de generalizarea Curţilor Constituţionale, controlul acestora din urmă se substituie tipului de cenzură politică rezervat, iniţial, Camerelor superioare.
În oglindă se pot imagina câteva argumente relevante în vederea respingerii soluţiei unicamerale. Morfologic şi intelectual, acestea sunt motivaţiile în numele cărora este justificată menţinerea bicameralismului:
- monocameralismul poate fi punctul de plecare al unei tendinţe de tiranie a majorităţilor politice;
- o singură Cameră poate fi inadecvată în cazul în care intenţia este de a reprezenta, nuanţat, minorităţi politice sau grupuri regionale;
- unicameralismul nu garantează posibilitatea evitării blocajelor de natură constituţională; o a doua lectură în Camera superioară poate fi salutară, după cum departajarea atribuţiilor între cele două Camere poate fi utilă.
Dincolo de aceste nuanţe, ceea ce trebuie să domine, în cazul unei opţiuni unicamerale, nu este calculul de natură economică (reducerea alocaţiei bugetare), ci imperativul unui design constituţional echilibrat şi inteligent.
 
Individualizarea Senatului: modul de recrutare
 
Alternativa la opţiunea monocamerală nu poate fi decât identificarea modalităţilor prin intermediul cărora Senatul poate servi scopului său originar, anume reprezentarea diferenţiată a naţiunii. Pe acest fundal este utilă explorarea unor direcţii instituţionale care să permită atingerea acestui obiectiv:
- Camera superioară poate fi recrutată prin alegerea directă a membrilor, prin utilizarea unui tip de scrutin diferit de cel al Camerei inferioare, având astfel un element de distincţie;
- la nivelul Camerei superioare se poate imagina un mecanism care să ofere reprezentare egală colectivităţilor teritoriale (judeţe, regiuni), într-o manieră similară soluţiei constituţionale americane; acest mecanism ar trebui corelat cu reforma organizării administrative a statului;
- membrii Senatului pot fi, pe model francez, expresia colectivităţilor teritoriale. Ei pot fi aleşi indirect de colegii judeţene/regionale, având avantajul de a corela dezvoltarea locală cu dezbaterea politică la nivel regional.
 
Individualizarea Senatului: bicameralismul inegalitar sau asimetric
 
În prelungirea instituirii unui mod de recrutare distinct se poate amenaja un bicameralism asimetric, evitându-se situaţiile în care se observă paralelism de competenţe, cu efect secundar, redundanţa constituţională. În această ordine de idei, fundamentală este stabilirea unui echilibru între cele două Camere, cu demarcarea acelor spaţii normative şi politice destinate a fi guvernate de Senat. În egală măsură, această opţiune se cere dublată de o clară marcare a preeminenţei Camerei inferioare în anumite domenii.
- Camerei inferioare i se poate rezerva exclusivitatea pe anumite domenii definitorii, cum ar fi adoptarea bugetului şi votarea învestiturii Cabinetului/moţiunea de cenzură (presupunând, în ultimul caz, că un sistem prezidenţial nu este îmbrăţişat);
- în cazul legiferării de către ambele Camere, demarcaţia dintre cele două Camere poate fi realizată prin alocarea “ultimului cuvânt” Camerei inferioare; în caz de divergenţă, votul deputaţilor va fi cel decisiv, cu eliminarea ambiguităţilor.
Profilul Senatului poate fi conturat pe calea instituţională a rezervării exclusivităţii în anumite domenii-cheie: -în cazul separării atribuţiilor de legiferare, anumite acte normative vor fi examinate şi votate doar de Senat. Identificarea lor poate permite realizarea legăturii cu maniera de recrutare (votarea legilor privind guvernarea locală);
- Senatul poate deveni asociat unor domenii specificate fără echivoc: politica externă, guvernarea locală, numirea unor judecători şi judecători constituţionali; în acest mod, distincţia dintre cele două Camere va fi una funcţională (ratificarea tratatelor internaţionale, spre exemplu, este o atribuţie care poate acorda un profil simbolic Senatului)’’.