Citesc pe portalul www.cotidianul.ro următoarea ştire:

“Curtea de Conturi a analizat modul în care a fost cheltuit un milion de euro din bani publici şi a ajuns la concluzia că s-au făcut investiţii într-un mod discreţionar pe vremea când în fruntea Ministerului s-a aflat Sorina Plăcintă. Banii s-au cheltuit pentru a construi patinoare artificiale în şapte oraşe, şase dintre contracte fiind câştigate de firma MBS Grup, aparţinând lui Gabriel Silaghi, coleg de partid al Sorinei Plăcintă, potrivit raportului Curţii de Conturi, scrie realitatea.net. “Repartizarea investiţiilor în teritoriu s-a făcut discreţionar, fără o fundamentare riguroasă. Listele pentru investiţii s-au schimbat de 15-16 ori pe an.” Acelaşi raport al Curţii de Conturi dezvăluie şi faptul că sumele de bani ce urmau a fi cheltuite de ministerul condus pe atunci de Sorina Plăcintă au fost stabilite după ureche: ”Valoarea investiţiei (500.000-600.000 lei/patinoar, respectiv 140.000 euro) nu a fost stabilită în baza unui studiu efectiv de piaţă sau de fezabilitate, ci a reprezentat o valoare arbitrară ce nu a putut fi justificată de nici una dintre persoanele cu răspundere din MTS şi din unităţile care au efectuat achiziţia”. În plus, mai spune raportul Curţii de Conturi: “Achiziţionarea şi instalarea patinoarelor a fost făcută la preţuri supraevaluate”. În baza acestui raport, Curtea de Conturi poate sesiza Parchetul. Pe de altă parte, Parchetul se poate autosesiza sau poate fi sesizat de o terţă persoană. Despre investiţiile în patinoare a scris şi jurnalistul Cătălin Tolontan. El a atras atenţia că Gabriel Silaghi a mai primit bani frumoşi de la stat şi în proiectele privind Patinoarul olimpic din Braşov, de 10 milioane de euro sau bazinele din Otopeni, de 30 de milioane de euro.”

Adică 140 000 de euro, a considerat Curtea de Conturi, reprezintă un preţ supraevaluat pentru un patinoar? Ei bine, la Arad s-au cheltuit un milion şi jumătate de euro. Deşi “patinoar” este doar un fel de a spune, pentru că nu se prea poate patina acolo, decât ocazional. Pentru un sac de bani, la Arad s-a făcut o investiţie de care nu se bucură decât cei care au pus-o la cale şi au avut de câştigat bani mulţi pe seama sa. Restul, în loc să fie plăcere, e tăcere…

Se obişnuieşte să se facă profeţii în primele zile din ianuarie: prognoze despre cine cu cine se aliază, cine cu cine se ceartă, cine va greşi, cine va evolua, cine va dispărea în noul an. Şi deseori se fac angajamente: că vom fi mai buni, mai corecţi, mai pragmatici, vom pierde din greutate, ne lăsăm de fumat, de băut, vom fi alţi oameni în următoarele 12 luni. Nu mi-au plăcut niciodată nici profeţiile acestea, nici astfel de promisiuni. Sunt pierdere de vreme, numai bune să mai tragem puţin de timp înainte să ne apucăm de treabă. Cine vrea să se schimbe, se schimbă fără să o spună în gura mare, fără să îşi facă din asta un titlu de glorie nemeritat. Pe de altă parte, presupunerile sunt şi ele zadarnice. Cine poate şti ce se va întâmpla peste câteva luni, când bunoară cei care ne conduc şi se presupune că sunt bine informaţi nu au habar ce se întâmplă acum în jurul lor, în jurul nostru, darmite mâine…

Să nu fiu extrem de dezamăgit, nu îndrăznesc să mă gândesc ce mi-aş dori de la noul an. Mă gândesc la faptul că Ştefan cel Mare întâi purta un război şi după ce îl câştiga construia o biserică. Nu făcea întâi biserica…

Nu cred că există o entitate abstractă care să îţi împlinească visurile. Până şi despre Dumnezeu se spune că îţi dă, dar nu îţi bagă în traistă. Totul ţine de multă muncă şi disciplină, de disponibilitate la efort şi la tăvăleală, un stomac puternic, capacitatea fiecăruia să se mobilizeze şi să nu se resemneze; ţine de respectul de sine şi de conştiinţa profesională. În această idee, cred că anul 2011 va fi unul al efortului deosebit, un an în care bunăstarea va depinde în foarte mare măsură de implicarea fiecăruia, de conştientizarea faptului că nu mai putem avansa din inerţie (unii încă cred şi speră că va fi bine fără ca ei să facă nimic în plus să fie bine…). Un singur cuvânt îmi vine în minte legat de perioada următoare: SACRIFICIU. Personal, profesional, financiar, social. Sunt convins că trebuie să ne obişnuim cu faptul că va fi foarte prezent în viaţa noastră termenul acesta şi că va marca zilele noastre din anul 2011 ca o ştampilă: SACRIFICIU.

Chiar dacă pruncului care nu plânge nu i se dă ţâţă, nici cei care nu fac altceva decât să plângă nu vor fi câştigaţi. Anul 2011 va fi un an al muncii grele. Sau aşa ar trebui să fie, pentru cei mai responsabili dintre români, care vor privi reaşezările sociale şi economice ca pe un nou început, ca pe o provocare, şi nu o fundătură. Fie pentru că înţeleg situaţia, fie pentru că pur şi simplu nu au încotro. Din păcate, cred că va fi o muncă grea fără recompense deosebite, fără altă satisfacţie decât că te descurci rezonabil şi că asta poate fi baza pe care să clădeşti în viitor, într-o conjunctură mai bună.

Afectat de deciziile politice din anul precedent, anul 2011 a început pentru noi ca pentru copilul care şi-a dorit de Moş Crăciun un cal, dar a găsit sub brad doar o balegă. Putem să ne dăm cu fundul de pământ de supărare şi să refuzăm orice iniţiativă până nu vedem calul cu ochii noştri. Sau putem înţelege, ca şi copilul din istorioara respectivă, că acel cal pe care ni-l dorim există undeva, doar că nu îl putem încă vedea. Este în puterea noastră să ne mobilizăm, să ne dăm peste cap, să facem ceea ce trebuie şi să punem mâna pe el, să înţelegem că viaţa nu ne oferă din oficiu mai mult decât o balegă – pentru restul trebuie să luptăm. Sau să ne mulţumim cu regretele şi cu visurile frumoase, cu frustrarea că suntem într-o situaţie rău mirositoare…

De cate ori ninge, nu pot sa nu ma gândesc la ce spunea preşedintele Băsescu pe vremea când era ministru al Transporturilor. Nu, nu mă refer la declaraţia că “autostrăzile nu sunt o prioritate pentru România”, ci la “iarna nu-i ca vara”. Câtă dreptate are domnul preşedinte! Iată, bunăoară, la Arad, vara nu s-ar putea patina cu maşina pe şosea ca acum, când nici dacă vrei nu poţi ţine maşina dreaptă pe asfalt. Aş fi curios, de exemplu, dacă s-ar face un studiu despre câţi şoferi au acroşat ieri şi azi cu maşina în sensul giratoriu cretin amplasat în faţa mall-ului în construcţie de la Fortuna, ne-ar ajunge degetele de la două mâini? Am văzut multe maşini patinând pe şosea, dar puţine utilaje care curăţau drumul şi niciunul care să cureţe trotuarele de zăpadă. Aradul, iarna, dacă temperatura coboară puţin sub zero grade, este un ghetus periculos pentru oricine. Şi greul iernii abia de acum urmează, cu temperaturi de minus 20 de grade, zilele următoare! Un lucru este cert: computerul de bord îmi indică faptul că viteza medie cu care am rulat în oraş vara aceasta a fost de 38 de km pe oră, pe o distanţă de 20 000 de kilometri. Acum, iarna, viteza medie este de aprox. 20 de km pe oră. Gândiţi-vă ce condiţii de trafic sunt în Arad dacă chiar şi în aceste condiţii şofatul este periculos!

Inapoi din Dubai, la Arad. Cum se spune, diferenta ca de la cer la pamant. Incep in ziarul Observator un soi de jurnal de calatorie, din care voi publica franturi si pe blog. Nu pe Vestic.ro, sa nu fie concurenta la ziar – asta pentru a raspunde celor care ma intreaba de ce nu postez pe site. Va invit, pentru mai multe detalii, pe www.observator.info, sa cititi jurnalul de calatorie integral, cel putin prima parte. Ar mai fi de adaugat ca deplasarea in Dubai am facut-o cu echipa de la Astra Vagoane Calatori, unde e un proprietar (Valer Blidar) care considera ca intareste spiritul de echipa sa isi recompenseze echipa de conducere, din an in an, cu astfel de excursii. O gandire unica si extrem de pozitiva, care explica probabil in buna masura si succesul companiei: da, merita sa stai, sa te zbati, intr-un astfel de angrenaj!

Deci, asa cum am promis, iata primele franturi de jurnal (apropo, pentru cei care au posibilitatea – nu ezitati, Dubai e teribil, intr-adevar o capitala neconventionala a lumii!).

Jurnal de călătorie – Dubai, rubinul Asiei, văzut cu ochi de arădean

„Die Welt ist schon”. Lumea e frumoasă. De pe coperta revistei nemţeşti, doi actori celebri, soţ şi soţie, zâmbesc relaxaţi de pe malul unui ocean care nu ar putea fi mai albastru nici dacă era prelucrat în Photoshop. Vânzătoarea pakistaneză din spatele pultului de sticlă sclipitoare şi aluminiu şlefuit îmi surprinde privirea care zăboveşte pe copertă şi rosteşte, cu accent care zgârie urechea, sentinţa hebdomadarului: „Die Welt is schon” – Do you want it?!” – Lumea e frumoasă. O vreţi? Ne măsurăm o clipă din priviri şi sesizăm ambii nuanţa involuntară a întrebării. Da, oricine şi-ar dori să trăiască într-o lume frumoasă, dar puţini îşi permit. Chiar puţini, până şi în paradisurile terestre …
Scena pe care am relatat-o este autentică. S-a consumat în magazinul fără taxe din aeroportul Dubai, unul dintre cele mai spectaculoase emirate din lume. Magazinul, încadrat de palmieri artificiali în mărime naturală, produce anual venituri de un miliard de euro de pe urma celor 10 milioane de oameni care îl tranzitează aeroportul. Vânzătoarea pakistaneză care m-a întrebat retoric dacă nu îmi doresc să trăiesc într-o lume mai frumoasă este unul dintre cei peste un milion de angajaţi străini care lucrează în emirat. Oameni din Bangladesh, China, Vietnam, Coreea, Pakistan, Sri Lanka, India, Indonezia, Malaiezia, Uzbekistan, Tadjikistan, Afganistan, imigranţi fără perspectivă în ţările lor, s-au stabilit în Dubai şi muncesc zi-lumină. Sunt „expatriaţi”. Pentru ei norocul înseamnă un salariu de 200-300 de euro lunar, eventual casă şi masă, într-un stat care nu le permite muncitorilor să locuiască în perimetrul administrativ al Dubaiului. Aglomeraţi câte zece în rulote de zece metri pătraţi, rulote care pot fi oricând ridicate şi mutate cu câţiva kilometri mai departe, în funcţie de expansiunea statului-oraş, aceşti oameni trăiesc visul asiatic. Pentru ei lumea nu este frumoasă. Este, pur şi simplu, suportabilă. Măcar uneori… 

Citeste mai mult pe www.observator.info!